In dimineata zilei de 1 martie 1815, o flotila formata dintr-o corabie de razboi si sase ambarcatiuni mai mici a aruncat ancora in largul insulelor Antibes, cam pe acolo pe unde astazi sunt locurile de vacanta cele mai luxoase de pe Coasta de Azur. Indata au lasat la apa barcile si au inceput sa care la tarm grupuri de soldati, pana cand pe plaja s-au adunat mai bine de o mie de grenadieri, doua tunuri si chiar un escadron de lancieri. Pe seara, cel ce comanda toti acesti oameni a ajuns si el la tarm: imparatul Napoleon, dupa zece luni de exil in insula Elba, se intorsese in Franta ca sa-si ia din nou in stapanire tronul.
La 20 martie, imparatul isi facea intrarea triumfala in Paris, de unde a trimis mesaje catre toti suveranii Europei, asigurandu-i pe cel mai rezervat ton cu putinta ca nu dorea dacat pace. Dar cancelariile europene nu au considerat demn de ele sa raspunda: mai mult, cele patru mari puteri care il invinsesera pe Napoleon in urma cu un an – Anglia, Austria, Rusia si Prusia – au semnat un tratat de alianta prin care se obligau sa formeze cate o armata de 150 de mii de oameni fiecare, pentru a invada Franta cat de curand posibil.
Asa stand lucrurile, lui Napoleon nu-I ramanea altceva de facut decat sa se reinarmeze si a facut aceasta datorita extraordinarei sale capacitati de organizare, cu nimic diminuata odata cu trecerea anilor.
La inceputul verii, doar doua dintre cele patru armate pregatite pentru invazie fusesera deja adunate la frontierele Frantei: una, sub comanda ducelui de Wellington, cuprindea, in afara efectivelor britanice, trupe din Tarile de Jos si din unele principate germane; cealalta era cea prusaca aflata sub comanda batranului feldmaresal von Blucher. Luate separat, fiecare dintre cele doua armate era mai slaba decat cea pe care Napoleon o insarcinase cu apararea frontierei de nord, Armee du Nord; de aceea, imparatul, daca ar fi reusit sa le atace separat, ar fi avut sanse bune sa le invinga.
In primele zile ale lunii iunie, Napoleon a inchis frontierele si a ordonat ca nici un om, nici o diligenta sa nu mai poata iesi din Franta. Apoi, extrem de rapid, a concentrat Armee du Nord in spatele frontierei belgiene; iar in zorii zilei de 15 iunie, primele patrule de cavalerie patrundeau pe teritoriul inamic, urmate indeaproape de lungi coloane de infanteristi. Incepea, astfel, acea campanie de la Waterloo care, pentru supravietuitorii ambelor tabere, convinsi cu totii ca luptasera pentru o cauza dreapta, devenea mai tarziu, dupa cum scria un ofiter englez, “o ciocnire ingrozitoare pentru o miza ingrozitoare: libertate sau sclavie pentru Europa”.
“Istoria unei batalii este intr-un fel ca istoria unui bal. Unii isi pot aminti toate micile evenimente al caror mare rezultat este batalia castigata sau pierduta, dar nimeni nu poate sa tina minte ordinea lor sau momentul anume in care s-au produs si tocmai asta este esentialul.” - Wellington